Dr. Sabin Corneliu BURAGA

Associate professor, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea absolvită: Informatica

Gânduri preluate de pe alegefacultatea.ro


Cred că studenția mea a fost specială, pentru că în primii 3 ani nu mi-a placut (aproape) deloc. Eram dezamăgit, fiind pe atunci învățam foarte multe matematici. De pe la începutul anului III au început să apară lucruri mai interesante – am făcut parte din ultima generație cu 5 ani de studii (ar putea fi considerat acum echivalentul facultății și a unui master).


Multe cursuri aveau 3 sau 4 ore pe săptămână, iar materia era foarte densă. În contrast cu prezentul, nu existau prelegeri folosind videoproiectorul sau situri Web dedicate disciplinelor. Internet-ul pentru marea masă a studenților și profesorilor a apărut în universitate abia la mijlocul anului 1996. Când eram în anul I trebuia să vin sâmbătă de la ora 8 ca să găsesc un calculator liber sau mă duceam la diverse laboratoare care aveau locuri libere și îi rugam pe profesori să mă lase și pe mine să lucrez la temele/proiectele de la anumite obiecte.


Aveam un grup de colegi, dar cel mai important a fost după facultate. Noi nu eram foarte mulți. În anul respectiv (când am dat eu admitere cu 3 examene de 3 ore fiecare din toată matematica din liceu) au intrat 120 și au terminat 59 de oameni. Nu prea ne cunoșteam – calculatoarele erau scumpe, nu exista Internet, iar de IRC, Yahoo! Messenger, rețele sociale nici nu se putea pune problema. Poate că a fost un avantaj?!


La unicul master de atunci, am avut un grup mult mai apropiat, exista și o comunitate destul de închegată la nivel mai larg. Asociații studențești “adevărate” nu existau. Nici prea multe companii software, de asemenea…


(Făcând o comparație între acea perioadă și prezent), nu aș putea afirma dacă între studenți și profesori lucrurile au evoluat foarte mult. Cred însă că acum există mai multe colaborări între studenți și profesori. De-a lungul anilor, am instituit relații de colaborare cu o multitudine de studenți, nu neapărat doar ca îndrumător de licență. Am scris articole și cărți împreună cu studenții, am organizat întâlniri, workshop-uri sau conferințe, am recomandat studenți pentru burse de masterat sau doctorat ori pentru a ocupa diverse poziții în anumite companii (aici sau în străinătate), i-am examinat via subiecte de examen și proiecte la materiile pe care le-am predat sau le predau… Unii dintre foștii studenți, după absolvire mi-au devenit colaboratori (in)direcți și chiar apropiați, alții se prefac, probabil, că nu mă cunosc. Nu spun aceste lucruri pentru a mă auto-lăuda, ci pentru a ilustra care este misiunea pe care o are de îndeplinit oricare cadru didactic al unei facultăți.


Dr. Sabin Corneliu Buraga

Dr. Radu I. SIMINICEANU

Cercetător National Institute of Aerospace – NASA Langley Research Center Hampton, Virginia, USA

Facultatea absolvită: Informatică

Funcția pe care o dețin în cadrul centrului NASA din Hampton, Virginia (SUA) se numește Cercetător II (penultima treaptă înainte de Senior Research, cea mai avansată funcție pentru un cercetător) și are o listă oficială de cerințe foarte clar stabilite: vechime, expertiză, activitate științifică intensă, colaborări, granturi etc. Este o poziție de răspundere.


În prezent, lucrez la două proiecte; unul în explorare spațială, A40, unul în aviația civilă, IVHM, la care sunt PI (Principal Investigator) pe un grant obținut în colaborare cu Stanford Research Institute.


Nu mai cunosc pe nimeni la NASA Langley de origine română. La centrul din California, știu de Corina Păsăreanu și Grigore Roșu, care, însă, au terminat Matematica la București. Deci, dacă e să restrângem categoria, sunt, în continuare, singurul de la UAIC care a ajuns la NASA. Sper să nu greșesc, nu am informații complete.


La vremea studenției nu aveam perspectiva de acum asupra situației din învățământul românesc. Am început în 1992 (la relativ puțină vreme după revoluție) și visul meu era să plec în străinătate. Imaginea mea despre România era puțin distorsionată, fiindcă știam că eram ultimii la mai toate (PNB și mai toate capitolele economice). Lauda de sine, care era prevalentă în tot sistemul comunist, mi se părea, în mod firesc, tot propagandă.


Între timp, am început să apreciez mult mai mult educația din România. Calitatea era dată de oameni, nu de sistem, mai bine spus, chiar în pofida sistemului.


Am terminat Liceul Negruzzi din Iași. Negruzzi era (și cred că mai este) un liceu de vârf, care ne-a dat pregătirea fundamentală. Făceam parte din grupul de olimpici la matematică, fiind antrenați și “dopați” să scoatem rezultate la olimpiadă. La UAIC am fost printre primele promoții de la Informatică (proaspăt desprinsă de matematică). Conducătorii de atunci de la Informatică (Prof. Ignat, Jucan, Croitoru etc.) au avut o viziune lăudabilă (mă feresc să spun “revoluționară”), au fost cu un pas înaintea vremii când au înființat Facultatea.


În primii ani de facultate am făcut multă matematică. Prin prisma anilor petrecuți în străinătate pentru doctorat, am ajuns la concluzia că nivelul profesional al matematicienilor de la UAIC a fost excepțional.


În decursul anilor am fost la prelegeri ținute de personalități de marcă în domeniul nostru. Premiul Turing este, într-un fel, echivalentul premiilor Nobel în Computer Science, la fel cum medalia Field este echivalentul pentru matematică, pentru care Nobel nu a lăsat premii din motive neclare. I-am cunoscut pe doi dintre recipienți: Amir Pnueli și Edmund Clarke (și cred că și pe unul dintre viitorii recipienți, Moshe Vardi, dacă e să fac o prezicere). Cu toate că i-am văzut pe aceștia în acțiune, tot cursurile de analiză ale domnului Liviu Florescu sunt cele ce m-au impresionat cel mai mult ca student. Aveau de toate: prestanță, substanță și șarm. Este, desigur, o preferință personală, mulți alți profesori de la UAIC au fost la fel de memorabili.


Ca fapt divers, domnul Florescu era cam speriat de mine fiindcă purtam părul lung într-un mod mai neobișnuit (împletit în trei cozi, “ca la balaur”, după propriile lui spuse). Când învățam pentru examen la diverse alte cursuri, mai descopeream, din când în când, greșeli inevitabile în notițe. N-a fost cazul la domnul Florescu. Cursurile lui au fost impecabile. Nu am găsit nicio greșeală în notițe și nu îmi amintesc ca el să fi avut vreo ezitare în fața tablei la cursuri pe parcursul unui întreg semestru, deși materia era dintre cele mai avansate pentru noi.


La informatica în sine, cursurile au fost, de asemeni, la înălțime. O parte din materia cerută în primii ani de doctorat în America noi deja o acoperisem în facultate. Acesta este meritul exclusiv al profesorilor (precum domnul Croitoru la Matematici discrete și Teoria grafurilor, ca să dau un exemplu, tot preferință personală) care erau la curent cu cercetarea avansată în domeniile lor. Întâlnesc mulți români la conferințe în domeniul nostru (metode formale) și este evident că pregătirea de acasă ne-a ajutat foarte mult. Resursele materiale erau mai mult decât firave, dar resursele umane au compensat golurile.


Convingerea mea rămâne că prioritatea Universității este să angajeze oameni de excepție și să păstreze legăturile cu ei odată ce pleacă în străinătate. Poate că, printre activitățile Alumni, ar putea să fie și un program anual de prelegeri ținute de absolvenți care s-au remarcat în domeniul lor în străinătate. Ar fi o șansă pentru studenții din Iași să prindă ceva din inspirația celor care au plecat.


Radu I. Siminiceanu